„Il Luce” și vocea copilăriei

0 Comments
Cronica de film-landscape

Cronică de film – Gazeta Sporturilor, sâmbătă 22 decembrie 2012

„Il Luce” și vocea copilăriei

Cum am ajuns să trăiesc un film pe care nu credeam că pot să-l văd pînă la capăt.

16 ore cu Mircea Lucescu. Adică peste o sută de oameni care vorbesc și joacă fotbal în vremuri diferite. Adică uriaș. De fapt, 16 ore cu fotbalul românesc, venit cu toată truda, tragedia și triumful, în sufrageria ta.
Un an și jumătate de filmări. Opt luni de montaj. Probabil un vagon de role desprinse din arhive pentru un puzzle coerent și grăitor. Peste o sută de personaje. Drumuri și nopți, Hunedoara, Brescia, Milano, Istanbul, Donețk. Vi se pare imposibil de digerat un asemenea produs? Greu de acceptat în vremuri cu zei de surogat și superficiali un demers urieșesc de tipul acesta?
Când subiectul e Mircea Lucescu, poate „cel mai personaj” din fotbalul modern românesc, înțelegi și surîzi. Filmul lui Dumitru Graur pare greu de privit cînd te așteaptă 16 ore. Dar vă propun un exercițiul cel mai greu. Începeți!

De cîte ori nu ne-am înșelat cu Lucescu?
Am văzut de două ori filmul și tot nu pot să bag mîna în foc pentru clasificarea lui ca documentar. Prima oară, la capătul acestei toamne, timp de vreo două săptămâni, mi-am sprijinit nopțile cu cîte un episod, urmărit cum nu se poate mai rău pentru un film: la birou, pe laptop. Apoi, zilele trecute, l-am revăzut în doar 3 zile. În condiții de cinema, să spunem.
Lucescu, în doze mari, cu toată copilăria plină de funingine, magie și sărăcie mai frumoasă ca viața. Lucescu, adică tipul ăsta care duce în derizoriu prejudecățile fotbalului și surîde ca un geambaș fabulos la vînzarea încă unui cal pe care noi l-am crezut pierdut și fără potcoave, iar el l-a inventat într-un sezon.
M-am temut să nu mă plictisesc, aș fi pariat că nu rezist 16 ore cu Il Luce. M-am gîndit că poate vocea copilăriei, adică timbrul lui Dumitru Graur învăluit în aerul ușor desuet, dar atît de captivant a filmelor „serioase”, mă va duce pînă la jumătate, dar ce fac de-acolo? M-am înșelat, cum de foarte multe ori am făcut, fiecare dintre noi, cu „Il Luce”.

„Un om în picioare”
Discursul pe care a reușit să-l închege Dumitru Graur e unul dintre cele mai suave compromisuri ale biografiei cu reportajul, în sport. Veți găsi și poveștile cu tîlc, și răscrucile și neputințele: totul învăluit cînd în alb-negrul unui fotbal candid și cu trup de paradis pierdut, cînd de un Pirlo color și de o gratitudine simplă și sinceră. Nu, filmul nu e un omagiu. E mai curînd un fluviu nestăvilit de întîmplări și de oameni, unul care a decupat în curgerea lui aproape fiecare victorie și fiecare rană din viața lui Lucescu. Cu aceeași răbdare și în același ritm.
Poate nu i-aș fi spus „Il Luce”. Poate că, în contrapunct cu dimensiunea proiectului și a personajului, e totuși mai bine așa. Dar titlul ultimului episod, „Un om în picioare”, cu dramatismul ușor asumat, îmi pare mai potrivit.
Dacă vă e dor de fotbal, merită. Dacă nu știți că Lucescu    a fost mai întîi un mare fotbalist, merită. Și, mai ales, trebuie să-l urmăriți pentru a nu rămîne cramponați tocmai în micimea de liliput cu care ne urgentează prezentul. Lucescu nu e „antrenorul acela cu tramvaiul” sau favoritul unui bogătaș ucrainean. După acest film, nici Dumitru Graur nu mai e, pentru mine, doar vocea copilăriei.

Gabriel Berceanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *